Ma uit la el si nu imi vine sa cred. Unde a zburat timpul? Incotro ne grabim? Aaron nu mai este un bebelus de ceva timp. S-a transformat intr-un baietel. Este sigur pe el, foarte atent la fiecare detaliu, mananca singur, intelege cam tot ce vorbim si ofera cele mai dulci imbratisari.

Il vad cum incearca sa vorbeasca si sa imi povesteasca tot ce a facut in parc cu tata sau cand el si bunica au scos-o pe Cleo la plimbare. Fiecare gest, fiecare cuvant bine articulat, fiecare expresie pe care o are ma emotioneaza.

Diferenta de un an intre imagini

Indiferent de toate nazbatiile pe care le face, de toata mancarea cu care deseneaza pe pereti, de agitatia prin care trecem cand trebuie sa ne imbracam, de cartile de povesti deja rupte, de diminetile in care ne trezim la 6 cu chef de iesit la joaca inainte de micul dejun, niciodata nu ma supar pe el. Pentru ca stiu ca toate aceste momente vor trece. Si peste ani si ani imi voi dori sa ma intorc in timp si sa mai retraiesc o clipa de ghidusie alaturi de el.

Imi amintesc de acele momente cand eram insarcinata si imi imaginam cum va arata… atunci nu stiam ce ma asteapta. Nu credeam ca viata mea se va schimba radical. Nu intelegeam cum o ghinda iti poate aduce atat de multa fericire adevarata. Nu aveam nicio idee ce impact va avea el asupra mea si cum inima poate zambi cand aude cata iubire exista in cuvantul “mama”.

Il vad cum isi face singur baita si cum are grija ca ratustele lui din cada sa fie curate, cum ma imita cand folosim impreuna laptele de corp NIVEA Baby, cum incearca sa isi puna singur sosetele sau cum ia cu incredere lingura plina cu ciorbita si o duce la gura (varsa jumatate din ea pe drum, dar nu se da batut) si imi dau seama ca este cel mai de pret cadou pe care il puteam primi de la viata.

Intotdeauna va ramane puiul meu. Pentru ca este suflet din sufletul meu.

Comments

comments